iacob altman foto

Diferenţa dintre economie şi meteorologie

EDITORIAL de Iacob ALTMAN

Capacitatea de a înţelege ce nu merge bine în economie nu ar fi atât de importantă dacă i-am plasa pe economişti în aceeaşi categorie, cea a meteorologilor, prezicătorii de vreme…

La fel l-am privit şi pe Roubini, am ignorat previziunea lui, făcută pe mai multe „zile” inainte, toţi fiind interesaţi doar de cea curentă, ziua de azi – adică să hotărâm dacă ne luăm sau nu umbrela cu noi, în funcţie de ceea ce vedem în acest moment, pe fereastră, afară. Dacă profesia de economist ar fi luată în serios, dacă marea masă a companiilor şi-ar stabili planul de cheltuieli şi investiţii pe baza previziunilor lansate de economişti, dacă guvernul ar apela la aceşti specialişti pentru a găsi rezolvarea economică a problemelor lor politice…în mod cert, nu am fi ajuns într-un asemenea impas. Din experienţa economică, şcolile de macroeconomie s-au străduit să găsească rezolvări pentru criză.

Astfel, deşi keynesiansimul şi Şcoala din Chicago – ambele cu o vechime de 70 de ani – au fost resuscitate pentru a înlătura criza economică, totul a fost în zadar… Erau perimate şi nu puteau produce efecte. Chiar dacă Şcoala din Chicago a impulsionat după anul 2000 folosirea ingineriei financiare pe scară largă, faptul că aceasta s-a făcut pe spinarea omului de rând, a avut consecinţe devastatoare, contrare ideii de reglementare în sistemul financiar. Pentru a putea fundamenta ideile economice, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a conturat economia matematică modernă, poate odată cu interesul manifestat de către Karl Pearson, coleg la Cambridge cu John Maynard Keynes, şi care credea că economia este importantă prin „metoda sa, nu prin materialul folosit”. Fizica matematică şi aplicarea sa în studii sociale şi economice, a început să fie aplicată timid, pe sectoare ale economiei, dar în special încercându-se o explicaţie mecanicistă a formării preţurilor.

Dar dezavantajele întâlnite ca: distribuţia discretă, discontinuitatea, comparaţiile cantitative forţate, disproporţia rezultatelor la schimbări mici (se obţin efecte foarte mari), lipsa de omogenitate în ipoteze şi concluzii, au dus la căutare de noi şi noi metode de a putea „matematiza” economia. Astfel, aplicându-se calculul integral, se ajungea la rezultatul că întregul nu este egal cu suma părţilor…că fenomenul economic este discontinuu şi în salturi…sau că la eforturi mari rezultatul este nesemnificativ dacă este grevat de fiscalitate. Economia prematematică, gândită în sec. al XIX-lea, era mult prea politizată (denumirea de economie politică nu este întâmplătoare) iar schematizarea sistemului comercial şi de schimb, conform lui Mill şi Hume, încercau să vadă economia ca pe un organism viu, care rar se supune unor modele concrete. Ei considerau că „hazardul” poate fi combătut doar prin speculaţie şi continua adaptare la o piaţă instabilă, generându-se practici care permit orice fel de măsuri, cu condiţia obţinerii de profit. De asta Keynes, când a fost solicitat să facă o prognoză, a făcut-o doar pentru o săptămână, spunând că pe termen lung „toţi suntem morţi”, accentuând astfel credinţa că relaţiile de bază din economie au un caracter variabil, iar proiecţiile extinse în timp au rezultate foarte incerte. De altfel, Keynes, nu credea aproape deloc în modele matematice… ”Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, cartea sa cea mai cunoscută, conţine doar un sistem matematic minim (algebră elementară).

Eşecul inflaţionist din deceniul 8 al secolului trecut a îngropat definitiv ideile lui Keynes, şi parţial cele ale şcolii din Chicago, lăsând loc apariţiei noilor teoreticeni sub umbrela clasicilor (aşa-zişii neoclasici), eminamente finanţişti şi continuatori ai tradiţiei monetariste. Monetarismul, teorie absolut paleativă, cu interpretări forţate (depinde de cine plăteşte), atât de dragă guvernelor de pretutindeni şi dintotdeauna, propunea conceptul de „piaţă eficientă”, adică un nonsens, prin Scholes, Miller şi chiar şi Eugene Fama, prin lucrări ample şi un amalgam de teorii asupra portofoliului modern şi ale sale instrumente derivate. Până în anul 2000, cei cu gândire similară au ajuns să domine atât lumea universitară economică şi financiară (care-şi dovedeşte din nou inconsistenţa) cât şi marile firme de pe Wall Street.

Iată cum aceste teorii monetariste au cuprins ca o tumoare gândirea economică, chiar dacă obiecţiile de mai sus rămâneau valabile şi în cazul lor. Şi s-au mai acordat şi premii Nobel pe astfel de teorii ale speculaţiei guvernamentale sau proguvernamentale, chiar dacă practica dovedea că pieţele financiare în perioadele de stres (de exemplu: sfârşit sau început de an calendaristic), nu urmau nici pe departe trendurile prezentate în respectivele modele. Un exemplu clar este dat de recentul dezastru al creditelor, când s-a dovedit că practicile de modelare ale economiei au contribuit doar la excesele de îndatorare, a căror implozie a determinat un adevărat haos (haloimăs) financiar mondial. Să argumentăm: conceptul de piaţă care stă la baza celor mai multe modele macroeconomice ale neoclasicilor, este modelul de economie „Arrow-Debreu”. El este un tip de economie fără probleme, aproape perfectă, capabilă să se deblocheze singură, să se regleze singură, adică o economie cu pieţe complete, unde orice activ sau poziţie de risc poate să fie transformat fără urme şi greutăţi în activ condiţional, adică un alt instrument financiar „derivat”. Astfel s-a impus ideea falsă că instrumentele financiare derivate reduc riscul (!), în fapt s-au acumut datorii şi au proliferat produse financiare pe care nimeni nu le înţelegea, nici chiar vânzătorii. Dar de fapt, criza creditelor ţine doar de lăcomia nestăpânită, de tertipuri, de speculaţie la limita sau peste limita înşelăciunii – şi chiar de fraudă bancară. Cât de uşor au fost călcate în picioare noţiunile convenţionale de etică şi onoare când la orizont a apărut posibilitate de a obţine profituri imense! Aşadar, cu sau fără avantajul statisticii (şi ea posibil manipulată), fără nici un model macroeconomic solid fundamentat, economia clocoteşte, iar guvernele, în loc să potolească focul, (sau poate că aste le e întenţia) îl aţâţă şi mai rău. Au făcut exect lucrurile contraindicate, adică au crescut ratele dobânzilor, au încetinit investiţiile, au scăzut balanţele comerciale prin fiscalizare excesivă şi nu au limitat împrumuturile guvernamentale. Unii spun că economia nu este o ştiinţă, sau că este mai puţin fundamentată decât meteorologia, pentru că datele sale sunt aproximative, supuse erorilor, urmărind doar efectele reevaluărilor monetere, că are metode analogice şi metaforice. Aşa că eu ce să cred mai degrabă: că avem creştere economică sau că mâine o să vină ploaia ? Mă mai gândesc, dar până una-alta să nu-mi uit umbrela…

Tags: ,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>